Cum ne dezarmeaza si ne duc din Culmea Furiei in Culmea Fericirii

20171110_204440-01_zpsmrlbpdtj

Copiii pot să ne aducă în aceeaşi măsura zâmbete şi lacrimi. Până să îi avem, nici nu ştiam că putem să râdem sau să plângem din atât de multe motive. Datorită lor râdem de fericire, de atâta iubire, pentru că spun „lucruri trăsnite”, pentru că fac lucrurile cu stângăcie, pentru că au un succes la grădiniţă sau pentru că râd cu poftă fără un motiv clar. Din cauza lor plângem când se lovesc, când sunt bolnavi, când le cresc dinţii, când fac o boacănă sau când, fără voia lor expresă, ne testează limitele şi nervii.

Citește în continuare „Cum ne dezarmeaza si ne duc din Culmea Furiei in Culmea Fericirii”

Mami, doar lângă tine pot fi eu!

img-20160629-wa0006_zpslehmwupf_edit_1473501923649_zps7uctuiob

Mami, când tu eşti la serviciu, mie îmi e dor de tine! Îmi lipsesc clipele în care mă ţii la pieptul tău şi mă mângâi. Mă gândesc la tine… Eu nu ştiu de câtă vreme eşti plecată sau cât timp mai e până când te întorci…  am doar 2 ani…

Mami, îmi place să stau cu Tati şi cu Buni şi cel mai mult îmi place la grădiniţă unde pictez şi colorez, mă joc, alerg… dar când trebuie să dorm, iau păturica mea, care miroase a tine, Mami, şi o ţin strâns lângă mine. Închid ochii şi simt cum mă iei în braţe, mămică scumpă! 

Îmi e dor de tine, Mami, atunci când nu eşti! Înţeleg că trebuie să pleci la serviciu, dar dorul îşi face loc în inimioara mea. Mă iau cu joaca şi mă liniştesc… dar gândul tot la tine îmi zboară.

Momentul preferat din zi e acela în care vii acasă… sau când vii să mă iei de la grădiniţă. Mă iei în braţe şi atunci, pentru mine, toată lumea dispare. Sunt doar eu şi cu tine, Mami! Atât de mult îmi place să mă aşez la pieptul tău. Îţi mângâi chipul care îmi este atât de drag. Ochii tăi care îmi lipsesc pe timpul zilei, mămico!

Iartă-mă că atunci când eşti în preajmă mă alint şi mă răsfăţ! Iartă-mi frustrările şi faptul că te cert atunci când ne vedem. Iartă-mă că nu mă comport frumos cu oamenii atunci când sunt la tine în braţe. Ştiu că te supăr… Dar sunt mică, Mami, şi îmi doresc, după atâtea ore în care nu sunt cu tine, să fii doar a mea! Să fim doar noi două… Restul lumii poate aştepta pentru că doar tu contezi pentru mine. 

Mami, tu eşti liniştea mea, alinarea mea, colţul meu de Rai. 

Mami, doar lângă tine pot fi eu!

Asta îmi spune privirea, îmbrăţişarea şi pupăceala Mariei atunci când, după o zi de muncă sau o zi de grădiniţă, ne întâlnim.

De când am început serviciul, am observat o schimbare în comportamentul ei. Atunci când sunt acasă e mai alintată, mai plângăcioasă şi mai răsfăţată. Dacă e cu Tati sau cu Buni, se înţeleg de minune… fără nici un fel de scâncit sau alintat.

Apoi a început grădiniţa, Buni a plecat… iar Maria stă mult cu Tati atunci când nu e la gradiniţă iar eu sunt la serviciu. La grădiniţă adoarme singură, mănânca atunci când i se pune mâncarea şi nu face nazuri. Cu Tati, se dă singură pe tobogan şi e mai liniştită.

Uneori mă gândesc ca poate am greşit eu şi i-am dat prea multă importanţă şi de aceea e mai alintată când sunt în preajmă. Gândul acesta este generat de veşnicele replici gen „nu o ţine în braţe că se învaţă”.

Dar mi-am dat seamă că, de fapt, Mariei îi este dor de mine. Îi lipsesc atunci când este la grădiniţă, în nopţile în care muncesc şi ea doarme fără mine, în după amiezile în care ea vine de la grădiniţă iar eu spăl vasele sau gătesc. Dorul ei se transformă în frustrări şi uneori trecem prin tantrumuri generate de acestea.

Am învăţat să o înţeleg, să o ascult şi să o las să se descarce. Consider că e normal să reacţioneze aşa şi am fost lângă ea. I-am acceptat cearta şi mi-am asumat-o.

În aparenţe, Maria s-a adaptat perfect lipsei mele şi acceptă timpul petrecut fără mine. Dar în inima ei, dorul strânge supărări.

Dragi părinţi, copiii simt totul amplificat. Ei nu au noţiunea timpului sau a distanţei. Ei nu ştiu, încă, ce înseamnă 0 oră sau o zi. Pentru ei, totul se rezumă la timpul petrecut în compania altor persoane… la lipsa voastră. Voi sunteţi Universul lor întreg. Aşa că luaţi-i în braţe când asta îşi doresc. Opriţi-vă din orice faceţi şi dedicaţi-le timpul lor. Nu, nu se vor „învăţa”. Am mai spus-o şi altă dată… vor avea încredere în voi, vor creşte siguri pe ei,  vor şti că mereu se pot baza pe voi si vor fi curajoşi.

Cu drag, Mămica Mariei.